Thursday, June 14, 2007

Postul plăcut lui Dumnezeu

Capitolul 58 din cartea profetului Isaia este privit ca text de referinţă pentru a defini postul. Ideea centrală constă în mutarea accentului de pe lucrurile exterioare pe cele interioare. Se pare că pentru mulţi postul ajunsese o manevră de a manipula reputaţia oamenilor în scopul intereselor proprii. Postul era doar un fel de teatru. Respectarea ritualului a devenit o obişnuinţă, ajungând ca şi un reflex. Egoismul, dorinţa de a obţine orice călcând peste drepturile aproapelui, ba chiar asuprindu-l, au ajuns şi ele nişte practici considerate legitime. Astfel, s-a ajuns foarte uşor la o amestecare, o unire a nelegiuirii cu sărbătoarea, lucru de care Dumnezeu este evident indignat. În mod instinctual, în încercarea de a compensa goliciunea lăuntrică, oamenii au ajuns să îşi scoată în evidenţă gesturile care în mod normal arată pioşenia, căinţa, sensibilitatea. În acest context, Isaia vine şi atrage atenţia că postul nu vizează, sau nu ar trebui să vizeze opinia oamenilor, ci să fie o privire spre Dumnezeu. Postul nu este o manevră de a acapara lucruri pământeşti, ci o cale prin care ne lăsăm acaparaţi de cer. Chiar în momentul postului oamenii ar trebui să uite de ce este în jurul lor şi ridicându-şi privirile spre cer să-l aducă jos pe pământ prin iertare, îngăduinţă, milă şi dăruire. Ar trebui să fie un moment de solemnă unire cu Tatăl Dumnezeu, moment în care ei să cunoască şi să recunoască realitatea veşniciei şi că lucrurile de aici nu sunt atât de importante cum sunt cele cereşti. Încercând să învăţăm din principiile existente aici este bine să ne punem câteva întrebări referitoare la postul practicat de noi, întrebări despre motivaţia postului, felul în care postim, şi atitudinea pe care o avem faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu în acele momente, înainte, sau după ce postim. În primul rând asupra motivaţiei, aceasta stând la baza lucrurilor pe care le facem, determină şi efectul, consecinţele şi eventual răsplata pe care ne-o pot aduce. Apostolul Pavel, în binecunoscutul pasaj dedicat dragostei, face o descriere asupra unor sacrificii enorme, care ar trebui să fie foarte dezolantă dacă lipseşte temelia unei motivaţii consistente. Nu trebuie să ne speriem când vorbim de motivaţie. Cercetarea ei ar trebui să ne scutească de multe eforturi inutile, sau în cazuri ca cel descris de autoflagelări. Dar această cercetare trebuie făcută cu o deosebită atenţie, cu ajutorul luminii Duhului Sfânt, şi fiind gata de a accepta demascarea mizeriei fireşti care ne învăluie fără excepţie. Unii credincioşi tradiţionalişti exagerează în stabilirea regulilor de post, dar la cealaltă extremă alţii se măgulesc cu o simplă schimbare a stilului gastronomic, iar alţii nu întârzie să „recupereze” ulterior cu nesaţ mesele pierdute... Postul trebuie totuşi să fie o uitare, o negare, şi de ce nu, o chiar o sfidare (biologii spun că omul nu rezistă patruzeci de zile fără hrană) a naturii noastre. Ce rost ar avea aşadar un post comod? Şi în sfârşit, dar la fel de important, atitudinea pe care o avem dă notă postului nostru. Ispita este aşa cum spune Isaia, să te baţi cu pumnul în piept, să te automulţumeşti de performanţa pe care o reuşeşti în spiritualitate. Şi această ispită poate fi cu atât mai perfidă cu cât postul este mai sever. Privind la cei din jur care nu au ajuns la asemenea practici este greu de ocolit sentimentul de superioritate...a umilinţei. Fariseul condamnat de Iisus se lăuda cu două posturi pe săptămână, în comparaţie cu vameşul umil. Oricum, dacă e să ne comparăm, ar trebui să ţinem minte că neprihănirea nostră trebuie să întreacă pe a cărturarilor şi fariseilor, pentru a intra în împărăţia cerurilor. Deci o atitudine greşită este aroganţa şi compararea cu alţi oameni. O altă atitudine greşită este când avem sentimentul că îl îndatorăm pe Dumnezeu prin postul nostru. Întrebările cu care începe capitolul (La ce ne foloseşte... dacă Tu nu vezi?...) trădează faptul că postul era un mijloc prin care ei încercau să se folosească de Dumnezeu şi care isca între ei invidie şi competiţie. În contrast cu toate aspectele negative pe care le-am adus în discuţie, rolul postului este de a ne transpune sus. El face glasul nostru să fie auzit în cer, este reţeta pentru pregătirea cererilor noastre cele mai fierbinţi către Dumnezeu. Cazurile de bărbaţi şi femei care au postit pentru ceva abundă, încă din cărţile istorice ale Vechiului Testament. Este apoi singura cale în lupta cu unele „soiuri de draci”, care chiar şi ucenicilor le-a produs frustrare şi eşec lipsindu-le postul. Oare noi cum facem? Oare astăzi s-au retras din activitate aceste duhuri ale răutăţii?... Şi totuşi, postul mai reuşeşte să ne facă din pământeşti cereşti. Unul dintre îndemnurile de căpătâi din creştinism este luarea crucii şi lepădarea de sine. Când îţi negi nevoile naturale te lepezi de sine. Când postim avem nevoie de putere, dar natura noastră este chiar atunci slăbită. Dar aceasta atrage puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră. Nu mai luptăm cu forţele noastre, ci ne bizuim pe El. Iar acest lucru are cu el garanţia biruinţei. Din păcate azi pur şi simplu ne-am obişnuim să tratăm cu indiferenţă această practică, lăsându-ne departe de a fi măcar asemeni cărturarilor şi fariseilor. Dar nevoile cu care ne confruntăm sunt şi astăzi destul de stringente. Oare avem noi credinţa ca la Dumnezeu este soluţionarea lor? Iisus, vorbind întrebător despre vremurile din urmă ne atrage atenţia asupra pierderii credinţei: când va veni Fiul omului, va găsi el credinţă pe pamânt? Să ne gândim la aceasta...